- Nu face...
-Și dacă nu face, cine vine să adune rămășițele ?
-Cine? Nimeni.Nici măcar persoana responsabilă.
-Dar un suflet prăbușit este foarte periculos, el face deliciul hoților de suflete...
-Hoților de suflete?
-Știu, creaturi hidoase cu dinții ascuțiți și gheare mari, ascunse în spatele măștilor... A măștilor blânde și suprapuse asemeni unei piese de teatru în care un actor poartă o sumedenie de măști în același act.
-I-ai dat sufletul ?
-Da, l-a cerut și nu m-am putut abține.Dar apoi a spus că nu este suficient de bun pentru el ... Și l-a zdrobit.
-Cum a putu face așa ceva?
-Încet, gest după gest, vorba după vorba, l-a mutilat până nu a mai rămas nimic din el.Și gol, s-a prăbușit, de fapt încă se prăbușește.Este un drum atât de lung.
-Nu înțeleg.Cum poate fi un drum atât de lung încât un suflet să nu își poată găsii alinarea?
-Ești mic... Vei înțelege cândva că iubirea te înaltă deasupra unei prăpăstii și apoi, apoi îți dă drumul, în drumul tău până jos te vei lovi de stânci , vei încerca cu toată puterea ta să te agăți de pereți dar nu te vei alege decât cu degete rupte și coate julite, vei încerca să te oprești, dacă ai destulă voința vei reuși să încetinești și atunci vei prinde speranța că mai apoi sufletul tău să prindă viteza cea mai mare în cădere, și când vei crede că ce a fost mai rău a trecut, când te vei obișnui cu senzația de derivă, atunci... Copile, atunci sufletul tău se va prăbuși, am greșit când ți-am spus că nu va face nici un sunet. Va fi cel mai zgomotos lucru pe care l-ai auzit, te va durea de îți va cutremură întreaga ființă, dar numai tu vei ști, pentru că numai tu vei fi auzit. Depinde de tine să îți aduni sufletul și să ai curajul să iubești din nou.
